littlemewhatever

Cred ca am gandit si razgandit asupra a ceea ce voi scrie in continuare. Si-mi asum intreaga responsabilitate pentru toate cuvintele. Mai ieri, eu si cu un prieten ne-am chinuit (el s-a chinuit) sa vada The perfume: Story of a Murderer. Un film facut dupa cartea lui Patrik Suskind. Eu, avocata diavolului, a incercat (fara sa reuseasca) sa-i ia apararea lui Grenouille (cei care au vazut filmul, stiu despre cine vorbesc). Dar prietenul acesta al meu, e mai grabit din fire, si nu prea sta el sa ma asculte pana cand termin. Asa ca i-am zis ca o sa-i scriu aici tot ce gandesc eu despre film si Grenouille.
1. Vreau sa las la o parte crima
2. Vreau sa vorbesc despre creatia lui si despre talentul lui.
3. In ultima instanta nu scuz crima.
4. E doar fictiune.
Jean Baptiste Grenouille este un tanar foarte special. Poate detecta si recunoaste absolut toate mirosurile bune si mai putin bune din lumea aceasta. Scopul lui este sa invete cum anume se pot pastra. El a avut nefericirea de a avea o copilarie traumatizata. El nu cunostea sensul cuvintelor abstracte. Cuvinte pe care nu le putea mirosi. Gen: prostie, sarcasm, ironie. Muncea ca un sclav de la varsta de 5 ani. Si,oh da, avea talentul de a crea minunate parfumuri. Dar esenta suprema a invatat sa o caute mai tarziu. Asa cum un pictor isi are lucrarea sa, un sculptor la fel, tot asa si Grenouille. In film 13 esente de femeie compuneau parfumul care te facea sa te simti ca in Rai. Pentru asta…fetele/femeile…trebuiau transormate in esenta. Erau unice. El avea nevoie doar de esenta lor, nu si de existenta. Existenta insasi nu mai crea esente unice. Din cauza asta ele trebuiau sa nu mai rasufle. Orice piesa originala, este compusa la randul ei din bucati originale, ca sa fie completa si perfecta. Inca o data, nu scuz crima. Dar asta e unica si singura modalitate de a-si duce la bun sfarsit telul.
Sadic? Da. Stiu. Dar daca fiecare are dreptul la un destin, de ce sa i-l negam si lui Grenouillechiar daca acesta comite crime. Crime nu din ura, sau din perversitate, ci din necesitatea de a fi unic in creatie. Pentru el, fetele erau doar purtatoarele unui parfum unic, care se putea combina cu alte parfumuri, pentru maretie.
La sfarsitul filmului, Grenouille este prins si adus spre a fi judecat. Scapa momentan, pentru ca lumea miroase esenta perfecta si se simte ca in Rai. Dar.. in niciun caz nu-l idolatrizeaza sau iubeste pentru ca el este creatorul perfectului parfum. Ei iubesc doar esenta. Asta, mie una, mi s-aparut trist pentru Grenouille. Atunci isi daduse seama.. ca pe el nu are cine sa-l iubeasca cu adevarat. Si asta m-a intristat. Ca putea sa aduca lapicioare o intreaga lume. Sa-l faca pe rege sa-i pupe picioarele. Pe Papa de la Vatican… sa-l recunoasca drept noul Mesia. Dar… odata si odata, parfumul se va termina, si nimeni nu-l va iubi pe el. Niciodata. Niciodata cu adevarat. Asa ca s-alasat in voia sortii si s-a aruncat in bratele unei multimi scarboase. Daca lumea voia sa-l vada mort, l-a vazut la sfarsit.
Asta m-a zguduit putin si m-a facut sa ma gandesc cat de singuri putem fi pe lume. Ca este enorm de greu sa gasim pe cineva care sa fie in universul nostru mic de doua persoane, si ca nu lasam in urma decat o frantura de vis. Poate ceva scris pe hartie, cateva poze intr-un album si cativa prieteni care sa ne planga disparitia. Si cu atat de putin suntem extrem de norocosi. Pentru ca pe Grenouille nimeni l-a plans, nimeni l-a iubit. Nu-si va aduce nimeni aminte de el. si nici de creatia lui. Acest fapt nu l-a inteles prietenul meu. El ar fi priceput ca e vorba despre crima in film si ca e bad.
Eu… ma intristez des, pentru ca sunt greu de inteles. Metodele mele sunt ciudate. Gandirea mea nu e judecatoare si pedepsitoare. Repet: nu justific crima. Dar imi e mila de Grenouille. Eu stiu cum e sa nu fi iubit. Sa-ti doresti asta, sa faci lucruri extraordinare si totusi, sa nu fi iubit. Inca ceva: sa nu va puna gandul sa va puneti dorinte la stele cazatoare. Pentru ca se indeplinesc.

Share on Facebook

Ştiu. Deja sună ciudat. Dar nu ma mir având în vedere că ar putea semăna cu vreun articol Sex and the city. Nu vorbesc de cei cu adevărat experimentaţi, care au aflat sensul vieţii autentice în toată splendoarea ei. Dar nu ma pot abţine să gândesc la anumite aspecte ale vieţii cotidiene. Aspecte pe care anumite fete le-ar introduce la categoria : „De ce eu?”. Aşadar, decepţiile.
Nu adaug zahar la post-ul asta pentru ca nu e nevoie. Deceptiile apar din vina noastra. De ce spun asta? Din simplul motiv ca am trecut prin ele din atatea si atatea ori pana m-am invatat ca nu e bine.
Cand avem standarde ridicate suntem adesea deceptionati pentru ca oamenii din jurul nostru nu se ridica nivelul asteptarilor noastre. Asadar facem o fata trista si dezamagita si uitam ca suntem intr-o societate unde avem nevoie de intelegere si de rabdare. Dar multi oameni au o gandire rapida si daca ii dezamagesti de la inceput isi fac o parere relative gresita. Putini mai acorda o a doua sansa in zilele de azi.
Care ar fi o solutie temporara? Sa mai aruncam o a doua privire la omul respectiv si sa incercam sa-l cunoastem cat de cat. Si daca asta nu functioneaza? Sa avem sau sa nu avem rabdare? Cand facem diferenta dintre rabdare si prostie? Avem exemple de peste tot, dar parca nu-ti vine sa le aplici atunci cand suferi. Cand suferi groaznic, parca nu-ti vine sa intorci si celalalt obraz si sa speri ca a doua oara va fi mai bine. Si totusi o faci. E o chestie micuta care te provoaca sa o faci (si nu, nu e nebunia) ci speranta. Speranta in persoana sau persoanele care te-au deceptionat.
Ne resemnam cu faptul ca viata e plina de dezamagiri. Si de lacrimi si de drama. Parerea mea subiectiva e ca mereu o sa fie asa. Si atunci avem doua posibilitati: sa ne adaptam sau sa nu ne adaptam. Eu una am hotarat ca nu mai pun la suflet atat de mult cat puneam inainte. Daca oamenii isi pot da seama cat de javre sunt uneori si vor sa se schimbe, atunci sa se schimbe. Nu accept scuze, iertari sau pareri de rau. Timpul meu este pretios. Daca imi prezinti fapte poate ma mai uit a doua oara la tine. Daca nu ma uit, e complet vina ta. Acelasi lucru este valabil si in cazul meu: da-mi sanse daca merit, daca nu: lasa-ma in pace, ignora-ma, pentru ca in ultima instanta tot singura mor asa ca nu am nevoie de tine.
Iubitul tau te dezamageste? Ai doua optiuni: ori ii spui exact ce simti tu cu speranta ca poate te asculta, ori ii desenezi cat de idiot e si il lasi in pace. Daca observa ca nu-l mai suni si nu ridica telefonul ca sa te sune, inseamna ca este idiot. Valabil si pentru sexul feminin. Lucrurile intre oameni sunt simple. Ca sa le facem importante, le complicam si ne plangem ca viata e grea. Eu sunt satula de deceptii. Petru ca mi le fac cu mana mea. Eu indraznesc sa am asteptari rezonabile de la oameni care sigur le pot atinge, dar nu vor.
Dar imi place sa sper. Speranta ma face umana, ma face sa zambesc , ma lasa sa acord sanse, ma ajuta sa gandesc. Daca nu as spera probabil ca as fi rece ca un peste. Dar trebuie sa recunosc , incep sa ma satur de oameni care nu ma inteleg.
Deceptii? Neaaah.

Share on Facebook

Pana pe 1 octombrie … multi pupicei dulci

Share on Facebook

Inspiratia pentru entry a fost Cioran. Ma uitam pe notitele mele de la filosofie si subiectul mi s-a parut extrem de familiar, pentru ca l-am trait.

Zice marele Cioran in “Cartea Amagirilor” ceva de genul : “Si de aceea, sufletul unui sfant seamana unei mari parasite in care incape orice”. Desigur, ca o mare “filosoafa” care sunt, nu pot fi de acord cu el. Dar imi pot exprima parerea.  Multi imi vor da in cap pentru ca nu am dreptul sa vorbesc despre ceva ce nu am experimentat. Dar imi asum riscul.

In opinia mea, un om sfant este un om plin de divin. Nu cred ca Dumnezeu isi alege discipolii prin determinismul destinului, ci cred, mai degraba ca noi il alegem pe Dumnezeu in functie de planurile noastre. Daca Dumnezeu este un Tot, inseamna ca poate sa fie, pentru unii, format din mai multe parti care alcatuiesc un tot. Si fiecare este liber sa-si ia cate parti vrea din Dumnezeu. Dar omul sfant, ia totul. Ca sa faca asta trebuie sa renunte la totul lui. La lumescul lui. La el insusi. Si acuma ma simt obligata sa fac diferenta dintre omul sfant si calugar . Nu toti sfintii sunt calugari si nu toti calugarii sunt sfinti . Noi facem un ghiveci cand amestecam cele doua categorii. Calugarul este un om ca si restul, doar ca se evidentiaza prin imbracaminte, post si rugaciune. Un om sfant nu se poate evidentia pentru ca doar Dumnezeu este indreptatit sa-l declare sfant. Noi desigur, categorizam sfintii la greu. Si numim pe oricine sfant. Dar am o presimtire cum ca Dumnezeu este mai selectiv.

Un om obisnuit care-si doreste sa devina calugar trebuie sa fie pregatit sa renunte la identitatea personala pentru a accepta identitatea lui Dumnezeu. In opinia mea nu este suficient sa te rogi si sa stai izolat de lume si de fete frumoase. Vesnica ispita – diavoleasca femeie. Mai sa crezi ca daca o femeie are nevoie de ajutor si vreun calugar e prin apropiere si are canon sa nu se apropie de femei… nu o ajuta daca e in pericol de moarte.  Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic personal cu calugarii sau calugaritele, dar cateodata mai ridic o spranceana la prostiile pe care le sustin ei.

Pentru mine, curajul de a putea elimina umanul dintr-o fiinta vie trebuie rasplatit neaparat cu acordarea unei bucati de divinitate. Dar multi nu sunt pregatiti sa faca acest sacrificiu. Si majoritatea clacheaza pe drum, sau se sperie de viata si de Dumnezeu. Citeam undeva… nu mai stiu unde… frumoasa expresie: “Calugaria este calea pe care merg ingerii” Si ingerii sunt sfinti. Este foarte greu sa renunti la tot ce te leaga ca sa fii ceva ce poate, nu este real sau nu este potrivit pentru tine. Aici intervine acea teama. Multi spun ca mantuirea se poate obtine si-n viata calugareasca si-n viata de familie. Eu nu sunt sigura de niciuna dintre acestea doua. Pentru ca omul face o incercare de a-L gandi pe Dumnezeu… ori este greu sa faci asta daca nu ai intreaga divinitate in tine. Apar intrebarile: “Daca nu simt nimic, dupa ce ma calugaresc?” ; “Daca nu ma regasesc?”; “Ce ma fac daca nu-mi pot lua juramantul inapoi?” Trebuie sa aio incredere nemarginita in ideea existentei lui Dumnezeu ca sa poti face asta.  Aceasta este proba de foc. Totul se reduce la incredere. Nu la rugaciune, post sau izolare .

Omul sfant nu are nevoie de izolare. Cel care renunta la identitate si-L accepta pe Dumnezeu… nu are cum sa se sperie de ceva ce nu mai este. Nu trebuie sa-si faca griji din cauza ispitelor. Pentru ca are pe Dumnezeu in el. Singurul lui “chirias” Ego-ul dispare, si cu asta dispare orice urma de imperfectiune. Si aici intervine partea intunecata. Toata lumea da vina pe ingerii cazuti cand vine vorba de slabiciuni. Dar slabiciunile nu vin de la ei, vin tot de la noi. De la nehotararea noastra. Din imperfectiunea noastra. Ei (ingerii cazuti) sunt acolo ca sa zica: “si noi am cazut… si uite ca de fapt, este “bine” si asa”. Poate ca au dreptate. Dar asta-i calea simpla. Sa alegi raul este simplu. Nu mai lupti pentru desavarsire, ci decizi ca doresti imperfectiunea. Nu mergi, stai pe loc. Pana cand te plictisesti. Si te transformi intr-un om nemultumit. Si trist. Si deprimat. Si asta este cu adevarat Iadul.

As vrea sa cunosc exemple de oameni sfinti. Nu cei pe care ii declaram noi sfinti. As dori in alta viata sa iau calea sfinteniei. Sa experimentez si latura asta. Momentan sunt imperfecta. Si-mi place viata cu bune si cu rele.

Share on Facebook

In primul rand, imi cer scuze ca nu am avut timp de blog. Am avut muuullte lucruri pe cap, toate astea + un prosop. Dar hai sa ne minunam putin.

Eu ma “dau cu placa” pe net.. asa ca la inceputul lunii iunie am participat accidental la Swap de vara pana cand vreau eu:)). Asa ca mi-a placut tare mult ideea. Dinozaurul meu feroce a fost si el de acord! El este sfatuitorul meu cand nu vreau persoane reale. Si am zis.. hai si eu. Zilele trecute am primit un minunat cadou de schimb de la Roxana si vreau sa recunosc in Direct si in Reluare ca MI-A PLACUT LA NEBUNIE!!!!!!! Cand am vazut pachetul la posta, era pe raft. Unul galben de optimist si mi-am zis, fara sa stiu, acela trebuie sa fie al meu. Si al meu a fost. Inca o data milioane de multumiri Roxanei pentru ideea geniala.

Asa ca am ajuns acasa si mi-am decorat dinozaurul cu urme de iubire. Am primit minunati cercei portocalii, doua brose extraordinare. totul facut handmade . O felicitare cu super veselie in suflet si un gand bun. Un Dvd cu filme si muzica mea de sesiune: Coldplay .  Acest minunat cadou m-a facut foarte fericita. Un gand bun lansat vara :*E minunata o idee de genul asta mai ales cand e insotita de ganduri insorite si de sentimente minunate.

Multumesc Dianei, Multumesc partenerei mele de swap Raluca, multumesc oameni :X

Share on Facebook

Ma gandeam eu adesea… cum o fac in zilele neobisnuite din viata mea … la lucruri ce ma obsedeaza. Si stiu ca nu e bine, ca ma torturez prea rau…Dar am impresia ca merit sa fiu tare pedepsita chiar si pentru ceva ce inca nu am facut. Unii ar spune ca sunt masochista , dar probabil trec printr-o perioda de genul asta.

Ma gandeam la toate minciunile pe care le-am intalnit in ultima vreme, toate scuzele care mi s-au oferit… si… mi-e teama ca nu o sa stiu cum sa deosebesc scuzele sincere de cele false. Dar pana la urma ma duc in coltul meu pe care l-am avut dintotdeauna si ma gandesc la lucruri dragute… si sper. Inca o data .. cu extraordinalul risc de a ma repeta… oamenii sunt tare ciudati. Si eu sunt ciudata… sunt un copil.. sunt tot ce vreau sa fiu. Si am vazut ca se poate sa reactionez cu altii pe sufletul meu. Bineinteles… cateodata platesc si consecinte. Dar ma bucur pentru orice greseala pe care o fac. Ma bucur ca sunt aproape sa devin realitate pentru multi. Ma bucur ca de o saptamana incoace trec prin zile furtunoase si pline de… enervare asupra mea. Pline de realitate dura si bice sentimentale pe care mi le aplic fara mila. Incerc sa-mi gasesc scuze… sa ma mint… dar imi spun ca nu am cum sa ma mint.. si cobor cu picioarele pe pamant. Revin in camera mea… odata plina cu amintiri placute… acum… plina de nepasare, si vreau sa schimb totul la ea. Vreau sa aduc altceva placut in ea… vreau sa arunc vreau sa sparg vreau sa scap. Asta e. Vreau sa scap de durere. Am adunat-o intr-un loc… si acuma incerc sa o arunc pe toata. Pentru ca am invatat lectia din trecut. Trebuie sa mergi mai departe. Trebuie sa ai puterea sa continui. Ca altfel risti sa pierzi lucruri minunate asteptand aiurea sau asteptand pe altii sa se vindece inaintea ta ca tu sa poti continua. Rata lor de vindecare e mai mare decat a ta, si ei… odata vindecati… vor uita de tine. Asta m-a invatat trecutul. Si asta aplic eu acum.

Mai aseara vorbeam cu Mihai la telefon. Si de cand ne-am despartit aud mereu aceleasi nume dulci de apelare, parca ar vrea sa ma imbuneze, sau sa ma ajute in vreun fel. “Mishule, mishu mish, mimi ” si alte chestiute dulci la momentul lor. Si-mi dau seama ca astea au mai ramas din toata relatia noastra. Prin asta ne identifica lumea, ba chiar si mai mult… asa au inceput unii prieteni sa ne strige: “mimi in sus si mimi in jos” si era scumpic… tare scumpic sa-i auzi ca le era atat de drag de noi doi. Dar acuma, daca folosesc aceleasi apelative, parca ma mint. Am incercat sa le donez si altora.. dar nu merge… nu sunt incarcate de aceleasi dragalasenii ca in trecut. Si sa revin la povestea initiala. L-am resunat aseara si l-am intrebat pentru cine le mai foloseste: pentru el.. ca are nevoie inca sa le auda, sau pentru mine… ca are impresia ca mai am nevoie de ele. Si m-a intrebat daca ma deranjeaza. Si i-am zis ca nu, dar este ciudat. Nu vreau sa le mai folosesc, ca stiu ca odata si odata se vor opri brusc, si eu nu o sa fiu pregatita sa renunt la ele definitiv. Si.. altii vor auzi.. si ei nu stiu de fapt ce inseamna dragalaseniile alea.. si mai incolo cand restul lumii ne va vedea pe fiecare cu altcineva, nu vreau sa gandeasca la inceput rau. Mi-a fost tare greu sa-i spun asta. Nu am facut-o ca sa-l pedepsesc, am facut-o pentru ca… pentru mine… chiar era timpul sa renunt la ele. Desi relatia dintre noi, sunt sigura, ca va deveni putin ciudata, dar ne revenim noi, in sensul in care stiu ca sunt capabila sa devin o persoana rationala.

E inca greu sa fac pe altii constienti de multe lucruri, dar e necesar sa reamintesc tuturor ca si Barbie s-a despartit de Ken. Lucrurile nu ies mereu cum vrei sa iasa. Dar ma stradui sa fac lucrurile ca la carte si sa nu dezamagesc asa de rau.

Share on Facebook

M-am straduit puternic in ultimele zile sa smulg de la oameni zambete. Si cred ca eu sunt cel mai trist clown. Ma chinui din rasputeri sa multumesc pe toata lumea de langa mine pentru ca stiu ca nu pot multumi intreaga planeta asa cum o face Dumnezeu. Raspunsul este unul… simplu: pentru ca nu sunt El si nu ma joc de-a El. In schimb incerc sa fac fericita lumea de langa mine… atat cat pot. Prin diverse metode: ma fac micuta, ma stramb ma prostesc, vreau sa rad, vreau sa plang. Iubesc din toata inima mea animalele, copiii si tot ce este frumos si placut sufletului. Incerc sa nu detest nimic si sa nu ma supar pe partile negative din mine si din altii. Azi pot spune ca am reusit primul triumf impotriva mea. De cand ma cunosc eu pe mine, am trecut prin diferite staze ale cunoasterii. Si tot ce-am reusit sa invat pana acum este SA NU RENUNT. Azi era cat pe ce sa renunt la singurul lucru care ma mai poate tine in viata si anume… dragostea. Pe peretele meu galben scrie cu mov, in japoneza: Zutto ai wo shinjiteru… care inseamna totdeauna voi crede in dragoste. Azi era cat pe ce sa pierd credinta. Dar… tot Dumnezeu este mare si nu ma lasa. Imi trimise un ingeras frumos… care-mi zambi si-mi arata cat de trist este el pentru ca nu stie ce o sa faca cu viata lui. Si mi se inmuie inimioara si uitai de problema mea si incercai sa-mi ajut ingerasul… pentru ca este ingerasul meu drag. El m-a readus la Dumnezeu si odata ajunsa acolo, datorita fericirii lui pentru lume… eu nu mai plec. La Dumnezeu toate sunt cu putinta… la noi.. aproape toate. Trebuie doar sa credem si sa vedem dincolo de destinele noastre micute. Sa fim siguri ca undeva in lumea asta mare… sunt oameni care sufera mai mult decat noi. Pentru ei dedic fericirea si zambetul meu de roua. Multa suferinta e pe lume, dar din noi este sansa cea mare de a izvora dragostea. Si.. adevarat… am gresit ca poate… m-am mandrit si am uitat ce micuta sunt si ca nu pot face multe. Dar azi imi aminti… si reusi sa ma seninez si pentru a mia oara sa-I Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat. Pentru mine… dragostea este sentimentul desavarsit… nu vreau sa fiu idealista in lumea asta… dar cu sentimentele mele nu pot face compromisuri… pentru ca cele pure vor ajunge la cele inalte. Vreau sa-i multumesc lui Mihai pentru existenta lui si pentru ca a incercat cu puterile lui sa ma faca fericita toti atati ani, vreau sa-mi cer scuze ca nu am reusit sa-i multumesc pe masura, pentru ca sunt constienta de cate pot. Dar cum pentru mine… poate o exista un suflet ca al meu: nebunatic… trist pe alocuri, cu o capacitate enorma de a se sacrifica si a sacrifica tot ce are pentru a face pe cineva sa zambeasca, asa ii doresc si lui: un suflet care sa-l ajute unde eu am dat gres. Mereu si mereu va fi in inima mea si oricand va striga sa-l ajut, sa fie sigur ca pot lasa orice ca sa-l ajut. Fac asta pentru toti prietenii mei. Fac o promisiune solemna in randurile acestui blog: de ma veti vedea vreodata plangand… sa fiti siguri ca vor fi lacrimi de fericire. pe cele de tristele le transform in diamante, ma duc la banca, le schimb in bani si fac ceva folositor cu ei. Am zambete de roua pentru toata lumea…. si pot.. pot si mai mult. Si voi da totul din mine. Totul. Nu am fost niciodata singurica singurica asa cum am zis in celalalt entry. Va am pe voi pe toti. si cand nu oi mai putea eu… ma bazez pe voi ca ma ajutati sa pot.. si m-ati ajutat si ma ajutati in continuare si pentru asta va multumesc dragii mei prieteni de suflet: cei de la petrosani ” title=” petrosani ” title=”petrosani”>petrosani “>Petrosani .. cei din Craiova si iubirei mele Laura din SUA. Multumesc tutora celor care au facut parte din viata mea, fac parte si vor face parte. Daca nu voi gasi ceea ce caut… stiu sa ma multumesc cu putinul de l-am avut. si nu regret absolut nimic decat lacrimile lui Mihai atunci cand il raneam (neintentionat scuze). In rest.. viata mea a fost plina de greutati si de zambete si de clipe presarate cu diverse minunatii. Vreau sa-i multumesc si lui Bogdan Dorobantu, ca a ramas totusi alaturi de mine in ciuda tuturor neintelegerilor dintre noi. Sper sa nu-l dezamagesc.. si daca totusi o fac… imi cer iertare anticipat.
Ma simt bine… zambesc si plang… dar am trecut pe langa un hop foarte mare. si… n-am cazut… Se poate…
Pentru melomanii mei: Glen Hansard and Marketa Irglova cu piesa- Falling Slowly- din filmul “Once”

Share on Facebook

Nu-mi aduc aminte chiar prima zapada de cand aveam 1 an, dar cea mai veche amintire a mea legata de zapada si Craciun a fost cand aveam 6 anisori. Tin minte ca venise multa lume la mine acasa ca sa facem bradul. Ninsese mult in iarna aceea si era zapada foarte mare. Cand eram mica iernile la noi erau foooarte frumoase. Imi placea senzatia de frig si faptul ca mamaie ma imbraca mereu gros ca sa nu racesc . Nu-mi placea sa port sosetele de lana pe care mi le facea cealalta bunica pentru ca ma mancau de picioruse… dar aveam o caciula de lana pe care mi-o facuse mama si pe care o luasem la Bucuresti cand am vizitat orasul in clasa 1. Revenind… Eram toti in casa si undeva langa blocul 6 era un pom maare si o pisica se urcase in el. Niste copii erau acolo si voiau sa dea cu bulgari in ea ca sa cada. Copii aia aveau si caini si voiau sa faca asta ca sa se distreze. Prima fapta eroica a lui tati . Tin minte ca s-a imbracat si s-a dus la ei si cred ca le-a zis vreo 2. Apoi… am iesit afara si in gradina am facut un om de zapada mai mare decat mine si omul ala a stat “viu” pana in martie cand a inceput soarele sa fie mai puternic. Si nu s-a topit nici in martie decat s-a lasat putin pe spate. Dar am plans cand a disparut. Era prietenul meu. Iarna e placuta. Ca oricare anotimp. Dar are ceva special in ea. Si nu ma refer numai la sarbatori… ci la intreaga atmosfera. Iarna e frumoasa, cu siguranta

Share on Facebook

) ) N-ar trebui sa ma mire de ce majoritatea lumii nu ma stie, pentru ca nu simte ceea ce simt eu. Daca ar simti, multa lume ar fi in durere acum.  Cu exceptia Laurei, care e departe, restul oamenilor din jurul meu, habar n-au ce inseamna prietenia, cel putin.  Si adevarul e, ca nu poti sa te impui sau sa treci peste dorintele celuilalt.  Altii vorbesc cu mine din joi in pasti doar ca sa se dea la mine, sau sa faca clume despre casatorie sau sex iar cu restul.. eu vorbesc si ei sunt in lumea lor.  Ade, saraca, ce ma mai asculta din cand in cand pentru ca muzica este limbajul nostru. In rest… praf in ochi ( si nu trupa). Profu meu de muzica zicea asta vara in apropiere de sanziene … ca oamenii incep din ce in ce mai mult sa-si doreasca singuratatea, fara sa stie ca asta ii va distruge. Totul devine mai greu pentru ca apar egoismele si indiferenta si orgoliul si mandria. Nu stiu cati stiu sau cati au trecut prin asta…. dar speranta e singura care ma mai lasa sa vorbesc cu altii. Daca ar fi sa reactionez aidoma comportamentului lor ar trebui pur si simplu sa tac. Sa am poker face si sa nu exprim nimic.  Sa stau mandra si sa nu-mi pese. Si speranta ma ajuta sa fac cel mai groaznic efort si sa comunic… atat cat pot si in starea in care pot.  Nu’s perfecta… la naiba.. nici macar completa nu sunt.  Dezamagirile vin cu carul si lumea se asteapta sa zambesc constant. Si atunci imi vine sa plang de durere.

“Have you ever fed a lover with just your hands?
Close your eyes and trust it, just trust it
Have you ever thrown a fist full of glitter in the air?
Have you ever looked fear in the face
And said I just don’t care?

It’s only half past the point of no return
The tip of the iceberg, the sun before the burn
The thunder before lightning, the breath before the phrase
Have you ever felt this way?

Have you ever hated yourself for staring at the phone?
Your whole life waiting on the ring to prove you’re not alone
Have you ever been touched so gently you had to cry?
Have you ever invited a stranger to come inside?

It’s only half past the point of oblivion
The hourglass on the table, the walk before the run
The breath before the kiss and the fear before the flames
Have you ever felt this way?

La, la, la, la, la, la, la, la

There you are, sitting in the garden
Clutching my coffee, calling me sugar
You called me sugar

Have you ever wished for an endless night?
Lassoed the moon and the stars and pulled that rope tight
Have you ever held your breath and asked yourself
Will it ever get better than tonight? Tonight”

Versurile astea m-au facut sa ma gandesc la ceea ce nu am.

Share on Facebook

Egoismul ne impinge sa facem lucruri teribile. De la control la suferinta. Si trebuie sa incepi cu lucrurile marunte ca sa pot sa ajungi la cele mari. Recunosc ca am un pic de teama sa mai pierd acum vreo persoana draga, dar pana la urma… trebuie sa ma bucur. 

Te astepti la prostii din partea celor dragi? Eu nu m-am asteptat. Se pare ca lectia pe care o spuneam inainte, cea cu "ma astept la orice, de la oricine", nu am invatat-o prea bine. Dar, uite ca era cazul sa o primesc de la cine nu ma asteptam. Ce speranta la mai bine sa ai de la altii, daca cineva foaaarte drag, te dezamageste… si nu superficial sau neintentionat, ci foarte bine intentionat? Ce… speranta in Dumnezeu? Povesti de adormit copiii. Nu ca n-ar exista. Dar problemele astea sunt umane si nu dumnezeiesti. Nu cred ca s-ar baga. Are alte atributiuni. Sunt satula de oameni ca mi-L pun pe Dumnezeu in fata, si ei sunt niste nenorociti, ipocriti si juratori falsi de iubire. Daca ar crede atat de mult in Dumnezeu, n-ar mai da vina pe propriile slabiciuni si ar gandi de 2 ori inainte sa pronunte un nume sfant in aceeasi propozitie cu scuzele lor idioate, care oricum nu sunt din inima. Daca ar fi, nu s-ar mai gresi atat de idiot si stupid. Toata lumea da vina pe slabiciunea umana, de parca asta e o scuza! De parca-mi pasa mie de asta! Scuzele idioate nu-mi sterg lacrimile si nu ma fac sa ma simt mai bine dintr-o data. Nu vindeca nimic. Pentru ca greseala se va repeta. Si scuza va deveni iarasi penibila. Mai raman regulile de bun simt, care nu-i asa.. sunt respectate in cur! ( asa e..)

Dupa atatea chestii… singurul raspuns este cel al ignorului. Mi-e scarba de oamenii limitati, care isi pun ochelarii de cal , in mod voluntar, pentru ca e mai comod sa rostesti niste chestii vechi de 2000 de ani si sa spui ca se aplica mereu. Eh nu, zau? Sa mori tu! Scarbita sunt de normele idioate facute de societate. Care, societate, iti spune ce e morala si etica si religia, si ce sa manaci si cum sa te imbraci si cacturi neimportante ca astea. Atat de ofticata pe oamenii buni, care se duc dracului singuri, doar de dragul unui Dumnezeu aproape inchipuit, crezand ca martirizarea si suferinta te fac sa stai la picioarele Lui. Bah, idiotilor. Oamenii care au murit "in numele lui Hristos" nu sunt martiri ca nu si-au lepadat credinta intr-un singur Dumnezeu, sunt martiri pentru ca au facut ce simteau ca e bine, desi deranja pe toata lumea asta! Am inventat reguli stupide si pacate stupide ca asa le conveneau unora sa fie situatiile si noua ne era prea lene sa gandim ce e bine si ce e rau. Ne-am lasat condusi de niste manipulatori prosti care fac acum ce vor din noi. La ce ne ducem la spovedanie, daca iesim din biserica si facem EXACT aceleasi lucruri? Din simtul datoriei fata de Dumnezeu? Nu avem nicio datorie fata de EL. Singura noastra menire e sa iubim. Iubirea nu-i datorie. Nu trebuie privita ca o datorie sau ca un lucru facut din obligatie. Nu suntem obligati cu nimic. Facem rau pentru ca suntem rai. Putem sa facem bine, dar e mai usor sa ranim. Binele e mai greu de facut. Ne bucuram sa vedem lacrimi de tristete si nu lacrimi de bucurie. Hai sa lasam ipocrizia in randul oamenilor. Sa nu dam vina pe niste legi care sunt puse acolo ca un ghid al bunatatii. Am ajuns sa ne inchinam cui trebuie? Sau ne inchinam in fata unei fiinte modelate de frica si constrangerea noastra?

Probabil ca asta poate fi considerata o forma de egoism, dar nu-mi mai pasa. Cred ca am facut prea multe lucruri pentru altii, ca sa merit un comportament rece si indiferent din partea unor ipocriti cu 2 fete, mincinosi care dau vina pe slabiciunile lor stupide. Mi-am sacrificat timp si rabdare si lacrimi, pana si propria-mi morala ca sa nu merit macar un salut. Consider ca n-am gresit atat de grav, ca m-am gandit odata doar la mine (dar in beneficiul multora) decat in beneficiul unei singure persoane. Cred ca merit ceva mai multa consideratie pentru problemele pentru care o sa platesc ceva timp de acum in colo, la propriu si la figurat. Cred ca merit ceva mai mult decat un "mai existati?". Si nu mi se acorda asta. In schimb mi se da indiferenta. Si ignorare. Nici macar scuza aia penibila de care ziceam la inceput. Cred ca as fi acceptat-o in cele din urma. Eu cand sustin un lucru cum ar fi iubirea (ca este cea mai importanta) in niciun caz nu dau vina pe slabiciuni. Sustin bunul simt, si calitatile omului pe care il iubesc. Pana si defectele se diminueaza in cazul asta. Cand faci un lucru, si nu din datorie, si ti se rasplateste cu ignorare si cu "problemele mele sunt mai grave decat ale tale" si cu "ce griji ai tu?" parca iti vine sa ingheti timpul sa nu mai doara.  Nu ma asteptam la lucruri minunate, doar la bun simt. Dar nu stiu cat bun simt mai e in lumea asta. Cel mult 0,1% . Sa aiba lumea asteptari de la mine? Lasa ca am eu de la ea.

Share on Facebook

O zi nemaipomenita la inceputul unui anotimp care se vrea melancolic pentru mine. Din mai multe puncte de vedere. Sa lasam examinarile studentesti la o  parte. Stresul si adevarata oboseara provine din alte surse. Dar sa lasam un pic acest subiect. Sa vorbim putin despre amintiri. Ce ne face oare sa pierdem poate, ore in sir ca sa ne aducem aminte ce s-a intamplat acum n ani, cu cine eram in acel moment, cu ce eram imbracati, ce faceam, etc. Ce anume din noi, ne face sa traim, sau mai bine zis, sa retraim acel moment cu acceasi intensitate cu care l-am trait atunci? De ce negam sau reprimam amintirile care sunt dureroase, triste, sfasietoare? Oamenii de stiinta ar spune ca locul unde se petrec toate procesele astea este in creier. Fara indoiala, nu-i contrazicem. Fiziologia e fiziologie, morala este morala. Nu s-a gasit, din cunostiintele mele umile, un hormon, sau o gena, care sa genereze adaosul sau restrictia moralei( daca da, unde sa ma inscriu si eu????).

Totul ar devenii neobisnuit de simplu daca ne-am raporta la creier (cam paradoxal ceea ce spun, dar urmariti-ma pana la capat.). Oh da, nu cunoastem atat de bine creierul. Dar nici sufletul. Practic, nu prea stim ce e cu noi p-aicia. Suntem intr-o ceata cumplita, in care confundam sentimentele cu instinctele, suferinta cu placerea, sexul cu dragostea, iubirea cu ura ( mai dati si voi exemple). De unde ne e generat comportamentul emotional fata de un lucru sau o actiune trecuta? Si de ce perceptiile noastre senzoriale pot fi aceleasi ca acum 3,4,5 ani? Sa fie doar biochimie? Neah, ne facem noi mari si o descoperim si aflam misterul si… gata. Dar pun pariu ca nu e numai creierul de vina aici. Creierul, parerea mea, ar fi doar un instrument. Al cui? Al sufletului (da daaa… chestia aia nedovedita pana acum).

De obicei, majoritatea amintirilor care lasa adanci urme, sunt amintirile mai putin placute. Deh… hormonul responsabil cu resemnarea, nu prea-s face datoria. Pozitivismul, iarasi, este diminuat. De ce? Pentru ca ne-a durut. La toate nivelurile, fizic, moral, sufleteste. Ceva din noi a suferit. Ceva din noi, nu mai vrea sa sufere. Si reprima, si neaga, si plange, si urla. Si cu cat repeta procesul asta, cu atat va durea mai rau data viitoare. Ca nu revine pacea, si resemnarea si pozitivismul, si rasuflarea.  Poate ca va intrebati… apai ce e aia pace? Intre 2 tari? ca nu se bat intre ele. Cam asa ceva, dar in loc de 2 tari,  sunt 2 stari sufletesti: lupta cu iubirea si lupta cu ura.

Si unde intervin amintirile?, dar timpul?

 Data viitoare… ca acum am examen la fiziologie

Share on Facebook

Multa lume vorbeste degeaba. Vorbeste ca sa nu adoarma, ca sa faca altceva decat ce trebuie facut: adica sa taca si sa asculte. Toata lumea indrazneste sa suceasca sensul cuvintelor asa cum vrea ea. Nu mai conteaza ce vrei tu sau ce vrea altul. Interpretare la greu. Parca am vrea sa descifram in 5 milioane de pagini ce vrea Eminescu sa spuna in "Somnoroase pasarele". El poate spune de la sex in grup pana la niste inaripate care vor sa faca nani. 

Share on Facebook

 

Share on Facebook

 

to be continued, ca mi-e somn…

Share on Facebook

 

Luptandu-ma cu temperatura…(mda… stiu… racita vara… nu-i cool) stateam si… aveam geamul deschis… deodata o pasari-vrabiuta vine la mine la fereastra… si apoi se aseaza pe capul catelusului meu de plus (pe care il ador by the way) nu se misca. Jur!!! Pur si simplu statea. Ma duc la ea cu inimioara cat un purice sa nu o sperii sa se loveasca de ceva prin camera pe la mine si… o iau in manuta… e a doua oara in viata cand mi se intampla asta. Prima data, eram ceva mai mica… prin clasa a 6-a… si cum spuneam.. am luat pasari-vrabiuta si… o tineam in mana… nu strans, aproape cat sa o mangai… si ii simteam inimioara cum bate.. si caldura sufletelului ei micut, si nu voiam s-o tin, voiam sa-i dau drumul. Culmea nu? Poate ca multa lume s-ar fi gandit sa cumpere o colivie… dar ar fi fost crima din partea mea sa fac asta. si ma duc din nou la fereastra. Si deschid laaaarg palma. Ma gandeam ca o sa zboare. Imediat. Dar nu a facut-o. Si o intreb: Ce faci? Nu zbori? Nu te tin aici cu forta…(va imaginati?? am innebunit daca am inceput sa vorbesc cu pasaricile) Cred ca a stat un minut asa. Apoi a facut pisu la mine in palma si a plecat ( fffooooaaarrtee taaarrreee ):)):)):)) ) Mda… asta e un fel de a spune ca rasa pasariceasca si-a trimis reprezentantul sa ma anunte oficial ca face pisu pe mine =)). Si a zburat.

Share on Facebook